Stiluri manageriale

În funcţie de comportamentele tipice ale managerului au fost identificate mai multe stiluri.

Una din preocupările importante ale managerilor este realizarea obiectivelor stabilite. După felul în care se implică în aceste acţiuni, se pot stabili următoarele tipuri de manageri:

birocraţi – se izolează de colaboratori, ia decizii, dar nu şi le asumă, nu urmăresc rezultatele, manifestă grijă numai pentru transmi-terea măsurilor, nu urmăresc rezolvarea conflictelor, nu îi interesează relaţiile dintre subordonaţi;

demagogi – vorbesc mult despre echipă şi despre rezultate, dar nu se implică, sunt uşor influenţabili, renunţă uşor la măsurile stabilite, încearcă să aplaneze conflictele ca să fie credibil; îi interesează spiritul colectiv pentru că se vorbeşte despre ei;

tehnocraţi, autocraţi – fac pe autoritarii din grijă pentru păstrarea postului, din acelaşi motiv sunt agresivi, impun păstrarea ierarhiei, cu subordonaţii sunt părtinitori şi duri, urmărind să îi domine total;

oportunişti – soluţia este compromisul, lasă multe probleme să le rezolve timpul, întreţin relaţii de circumstanţă;

utopişti – nu se bazează pe date şi informaţii reale.

Analizând stilurile manageriale după felul în care managerul se implică în activitate şi colaborează cu membrii grupului, aceştia pot fi:

organizatorul – pune accent pe buna organizare a activităţii, stabileşte atribuţii clare pentru subordonaţi;

participativul – cooperează cu subordonaţii, îi atrage în obţinerea rezultatelor, caută căi de comunicare, descoperă cauzele unor neînţe-legeri şi acţionează asupra lor;

realistul – consultă membrii grupului în luarea deciziilor, tratează subordonaţii cu aceeaşi unitate de măsură, intervine pentru restabilirea relaţiilor între membrii grupului, asigură condiţiile necesare pentru desfăşurarea acţiunilor;

întreprinzătorul – acordă sprijin fiecărui membru al grupului şi încurajează competiţia, are în vedere rezultatele şi competenţa în aprecierea oamenilor, îşi motivează deciziile şi încurajează creativitatea;

maximalistul – are în vedere rezultatele de vârf, acceptă divergen-ţele de idei considerându-le generatoare de progres.

După felul în care managerul combină relaţiile cu subordonaţii cu obiectivele urmărite etc., stilurile pot fi:

de îndrumare – când apare o disfuncţie în derularea activităţii, când subordonaţii sunt nou angajaţi sau sunt puşi în faţa unei situaţii noi, în timpul desfăşurării activităţii – când este cazul;

de antrenare – acţionează când grupul sau unii membri ai grupului nu obţin rezultate pe măsura condiţiilor şi pregătirii lor; cu aceste ocazii se implică, stabileşte noi măsuri, acţionează;

de încurajare – urmăreşte ca subordonaţii să îşi menţină încrederea în forţele lor pentru obţinerea performanţelor;

de delegare – lasă membrii grupului să îşi stabilească obiectivele operaţionale care derivă din cele ale acţiunii, mijloacele de realizare, manifestă încredere faţă de aceştia.

Având în vedere sarcinile, legăturile managerului cu membrii grupului şi eficienţa activităţii, W.J. Reddin stabileşte următoarele stiluri manageriale:

promotorul – interesat de eficienţa activităţii, stimulează participa-rea oamenilor la activitate şi îi motivează;

negativul – manifestă dezinteres, ocoleşte situaţiile dificile, nu încu-rajează antrenarea oamenilor şi creativitatea, ba, chiar îi demoralizează;

birocratul – este interesat de eficienţa activităţii, dar este distant, nu asigură îndrumarea corespunzătoare, nu este preocupat de comuni-carea cu membrii colectivului;

altruistul – este interesat de realizarea unor relaţii, dar nu obţine rezultate pentru că nu organizează munca;

ezitantul – ia decizii sub imperiul nervilor, nu dovedeşte siguranţă în decizii, este schimbător, nu urmăreşte rezultatele;

aristocratul – nu are viziune, urmăreşte sarcinile imediate, nu acordă atenţie relaţiilor cu membrii grupului, le respinge iniţiativele, este creator de conflicte;

realizatorul – managerul adevărat care stăpâneşte activitatea managerială.

După relaţia cu membrii grupului, K. Lewin stabileşte următoarele stiluri:

stil autoritar – impune măsurile pentru realizarea obiectivelor; acest stil duce la conflicte, la nemulţumiri, nu motivează şi nu stimulează creativitatea;

stil democratic – este opus celui autoritar; membrii grupului sunt atraşi în activitatea de conducere, sunt motivaţi să abordeze activităţile care conduc la realizarea obiectivelor;

stil permisiv – managerul lasă membrilor grupului întreaga libertate de acţiune şi intervine numai atunci când sete necesar.

Având în vedere preocuparea pentru rezultate, R. Blake şi J. Monton stabilesc următoarele categorii de manageri:

• manageri care se implică rareori în derularea acţiunilor şi nu încearcă să atragă nici membrii grupului; lucru ar merge aproape de la sine;

• manageri care urmăresc numai membrii grupului fără a avea în vedere rezultatele, considerând că acestea vin;

• manageri care acţionează exact invers, urmăresc doar rezultatele şi nu acordă atenţie oamenilor;

• manageri care au în vedere rezultatele, dar se ocupă şi de îndrumarea membrilor grupului.