Metode tradiționale de evaluare

Metodele tradiţionale de evaluare au căpătat această denumire datorită consacrării lor în timp ca fiind cele mai des utilizate. Din această categorie fac parte:

  • probele orale;
  • probele scrise;
  • probele practice.

Pentru asigurarea unui consens din punct de vedere conceptual vom adopta în continuare următoarea definiţie de lucru:

Probă = orice instrument de evaluare proiectat, administrat şi corectat de către profesor.

3.1.1. Probele orale

Probele orale reprezintă metoda de evaluare cel mai des utilizată la clasă. Datorită fidelităţii şi validităţii lor scăzute, aceste probe nu sunt recomandabile în situaţii de examen, ele fiind caracteristice în principal disciplinelor care presupun demonstrarea unor capacităţi şi abilităţi dificil de surprins prin intermediul probelor scrise (de exemplu, capacitatea de comunicare verbală).

Avantajele utilizării probelor orale vizează:

  • flexibilitatea şi adecvarea individuală a modului de evaluare prin posibilitatea de a alterna tipul întrebărilor şi gradul lor de dificultate în funcţie de calitatea răspunsurilor oferite de către elev;
  • posibilitatea de a clarifica şi corecta imediat eventualele erori sau neînţelegeri ale elevului în raport de un conţinut specific;
  • formularea răspunsurilor urmărind logica şi dinamica unui discurs oral, ceea ce oferă mai multă libertate de manifestare a originalităţii elevului, a capacităţii sale de argumentare etc.;
  • nu în ultimul rând, tipul de interacţiune directă creată între evaluator şi evaluat (profesor şi elev), de natură să stimuleze modul de structurare a răspunsurilor de către elev, încurajând şi manifestări care permit evaluarea comportamentului afectiv-atitudinal.

Este necesar, însă, să fie avute în vedere şi limitele acestor probe dintre care menţionăm:

  • diversele circumstanţe care pot influenţa obiectivitatea evaluării atât din perspectiva profesorului, cât şi din cea a elevului. De exemplu, gradul diferit de dificultate al întrebărilor de la un elev la altul, variaţia comportamentului evaluatorului etc. generează o puternică varietate interindividuală şi intraindividuală între evaluatori sau la acelaşi evaluator în momente diferite, la fel cum starea emoţională a elevului în momentul răspunsului influenţează performanţa acestuia din punct de vedere al calităţii prestaţiei sale;
  • nivelul scăzut de validitate şi fidelitate;
  • consumul mare de timp, având în vedere că elevii sunt evaluaţi individual.

Decizia profesorului de a utiliza probele orale în anumite situaţii ale practicii şcolare curente trebuie să se întemeieze pe raţiuni care ţin de:

  • obiectivele evaluării în situaţia concretă;
  • tipul de evaluare promovat;
  • numărul elevilor;
  • timpul disponibil şi resursele materiale alocate;
  • tipul de informaţie pe care profesorul doreşte să o obţină prin răspunsurile elevilor;
  • natura şi specificul disciplinei.

3.1.2. Probele scrise

Probele scrise sunt practicate, şi uneori chiar preferate, datorită unora dintre avantajele lor imposibil de ignorat în condiţiile în care se doreşte eficientizarea procesului de instruire şi creşterea gradului de obiectivitate în apreciere. Dintre acestea menţionăm:

  • economia de timp pe care o realizează în cadrul bugetului alocat relaţiei predare-învăţare-evaluare. Probele scrise permit evaluarea unui număr mare de elevi într-un timp relativ scurt.
  • acoperirea unitară ca volum şi profunzime pe care acest tip de probe o asigură la nivelul conţinutului evaluat. Probele scrise fac posibilă evaluarea tuturor elevilor asupra aceleiaşi secvenţe curriculare; ceea ce face comparabile rezultatele elevilor, iar evaluarea în sine mai obiectivă.
  • posibilitatea evaluatorului de a emite judecăţi de valoare mult mai obiective, întemeiate pe existenţa unor criterii de evaluare clar specificate şi prestabilite.
  • posibilitatea elevilor de a-şi elabora răspunsul în mod independent, reflectând cunoştinţe şi capacităţi demonstrate într-un ritm propriu.
  • diminuarea stărilor tensionale, de stress, care pot avea un impact negativ asupra performanţei elevilor timizi sau cu alte probleme emoţionale.

Dezavantajul major este presupus de relativa întârziere în timp a momentului în care se realizează corectarea unor greşeli sau completarea unor lacune identificate.

3.1.3. Probele practice

Probele practice sunt utilizate în vederea evaluării capacităţii elevilor de a aplica anumite cunoştinţe teoretice, precum şi a nivelului de stăpânire a priceperilor şi deprinderilor de ordin practic. Cu toate că activităţile practice oferă posibilitatea elevului de a-şi dezvolta atât competenţele generale (comunicare, analiză, sinteză, evaluare), cât şi pe cele specifice, aplicative (utilizarea datelor, a instrumentelor de lucru, interpretarea rezultatelor), evaluarea elevilor prin probe practice, atât în situaţii de examinare curentă, cât şi în situaţii de examen, este foarte puţin pusă în valoare.

Pentru realizarea cu succes a unei activităţi practice, este normal ca încă de la începutul anului şcolar, elevii să fie avizaţi asupra:

  • tematicii lucrărilor practice;
  • modului în care ele vor fi evaluate (baremele de notare);
  • condiţiilor care le sunt oferite pentru a realiza aceste activităţi (aparate, unelte, săli de sport etc.).

Un tip specific de probă practică îl constituie activităţile experimentale în contextul disciplinelor cu caracter practic-aplicativ. Pentru a putea facilita sarcina elevului de a-şi însuşi, pe de o parte, cunoştinţe de bază şi, pe de altă parte, o metodologie de investigaţie, alături de aspectul teoretic al activităţii de învăţare trebuie să fie prezentă şi activitatea practică experimentală. În cadrul acestor activităţi, elevul învaţă şi descoperă mecanisme specifice de investigaţie, de observare şi experimentare, de reflecţie etc.

Prin intermediul acestor activităţi experimentale, care reprezintă în primul rând situaţii de învăţare, profesorul îşi propune să evalueze capacităţi variate ale elevilor, care nu pot fi surprinse prin intermediul altor tipuri de probe. Dintre acestea menţionăm, spre exemplu:

– capacitatea de a manipula corect aparatura, substanţele;

– capacitatea de a utiliza aparatele de măsură;

– capacitatea de a utiliza „limbajele specifice” (coduri, instrumente matematice);

– capacitatea de a înregistra şi de a prezenta cu claritate datele şi rezultatele obţinute etc.

Caracteristica principală a activităţilor experimentale este reprezentată de caracterul preponderent formativ al acestora, manifestat în domenii de activitate variate, cum ar fi:

  • verificarea fenomenelor, legilor, relaţiilor cunoscute;
  • planificarea şi realizarea unui experiment;
  • determinarea valorilor şi mărimilor;
  • observarea şi studierea unor fenomene determinate etc.