Evaluarea pe parcursul și la finalul clasei pregătitoare

Toate sistemele educaţionale accentuează rolul evaluării ca instrument utilizat pentru monitorizarea progresului individual al elevilor şi orientarea dezvoltării lor. Preocuparea pentru evaluarea formativă poate fi pusă în legătură cu schimbarea generală a accentului de la măsurarea cunoştinţelor către evaluarea performanţelor privite ca abilităţi şi competenţe.

În România, reflecţia despre evaluarea curentă cunoaşte îmbunătăţiri semnificative, un rol important avându-l includerea evaluării ca parte componentă a proiectului unităţii de învăţare: finalizarea unei unităţi de învăţare se face prin evaluare, iar proiectul unităţii de învăţare include componenta evaluare continuă care asigură condiţii pentru obţinerea feedback-ului şi urmărirea progresului în învăţare.

Evaluarea în contextul unităţii de învăţare poate constitui un reper important pentru înregistrarea progresului elevilor, prin situaţiile pe care le facilitează:

– deplasarea accentului de la evaluarea sumativă, care inventarizează, selectează şi ierarhizează prin calificativ, la evaluarea formativă, având ca scop valorificarea potenţialului de care dispune fiecare elev în parte;

– folosirea cu o mai mare frecvenţă a metodelor de autoevaluare şi de evaluare prin consultare în grupuri mici, pentru a se verifica modul în care elevii îşi exprimă opinii şi reacţionează la opiniile celorlalţi.

Evaluarea în contextul abordării interdisciplinare a învăţării este o evaluare complexă, realizată prin metode moderne (portofoliul, proiectul, investigaţia, autoevaluare, jurnalul personal sau de grup, etc), ce reprezintă alternative în contextul educaţional actual, asigurând trecerea de la evaluarea produselor învăţării la evaluarea proceselor cognitive ale elevului în timpul activităţii de învăţare.

Folosirea metodelor complementare de evaluare este benefică din două perspective:

– perspectiva procesuală, în sensul în care evaluarea modernă nu mai este centrată în principal pe produsele învăţării de către elev ci pe procesele pe care aceasta le presupune;

– perspectiva de comunicare profesor-elev, în măsura în care acestea sunt considerate instrumente de evaluare care corespund unui demers de evaluare democratică şi autentică, întrucât facilitează cooperarea între parteneri şi încurajează autonomia.

Evaluarea este o activitate mult mai complexă decât lasă să se înţeleagă metafora „Când aud de evaluare, îmi scot creionul roşu”. Fără îndoială că un creion roşu sugerează atât elevilor cât şi profesorilor activitatea de evaluare, dar a evalua înseamnă mult mai mult.

În contextul evaluării actuale, respectarea câtorva reguli este esenţială în activitatea fiecărui evaluator:

– să identifice multiplele semnificaţii ale mesajului educaţional;

– să gestioneze în mod optim procesul de predare – învăţare, cu ajutorul evaluării;

– să ştie de fiecare dată care este utilitatea activităţii de evaluare;

– să confrunte ceea ce observă cu ceea ce aşteaptă de la elev;

– să comunice, prin intermediul unor instrumente, rezultatul acestei măsurători.

Despre evaluare se vorbeşte în multe contexte legate de funcţionarea sistemului de învăţământ, dar şi în viaţa cotidiană. Pe durata anului şcolar sunt momente explicit destinate evaluării. La fel, pe parcursul vieţii şcolare, există momente puternic marcate de evaluare. Nu doar principalii actori ai şcolii, profesorii şi elevii, sunt interesaţi de evaluare, dar şi societatea în ansamblul ei.

Evaluarea tradiţională şi evaluarea modernă nu sunt net separate în timp şi spaţiu, dar realitatea şcolară din multe sisteme de învăţământ demonstrează opţiunea pentru o evaluare modernă, centrată pe competenţe, pe procesele cognitive ale elevului, precum şi pe componentele personalităţii acestuia. Esenţa schimbărilor petrecute în ultimul deceniu al secolului trecut şi care se continuă şi astăzi rezultă din aceea că evaluarea şcolară este concepută ca parte integrantă a procesului de învăţare. Aceasta conduce la distanţarea sa de tradiţionala „verificare” a cunoştinţelor şi chiar de tradiţionala apreciere şcolară.

Toate sistemele educaţionale accentuează rolul evaluării ca instrument utilizat pentru monitorizarea progresului individual al elevilor şi orientarea dezvoltării lor.

Se consideră că evaluarea modernă vizează procesul de învăţare şi înglobează rezultatul obţinut, gradul de formare şi utilizare a capacităţilor cognitive, dar şi motivaţiile, atitudinile asumate şi a comportamentelor manifestate de elev în demersul educaţional, spre deosebire de evaluarea tradiţională, care răspunde unor obiective preponderent cognitive şi se focalizează doar pe produsele învăţării. Urmăreşte dacă obiectivele concrete propuse au fost atinse şi permite continuarea demersului pedagogic spre obiective mai complexe; “Unicul scop al evaluării formative este să identifice situaţiile în care întâmpină elevul o dificultate, în ce constă aceasta şi să-l informeze” (De Landsheere, 1975), atât pe el cât şi pe profesor. Preocuparea pentru evaluarea formativă poate fi pusă în legătură cu schimbarea generală a accentului de la măsurarea cunoştinţelor către evaluarea performanţelor privite ca abilităţi şi competenţe.

Evaluarea formativă:

– permite elevului să-şi remedieze erorile şi lacunele imediat după apariţia ei şi înainte de declanşarea unui proces cumulativ;

– oferă un feedback rapid, reglând din mers procesul;

– este orientată spre ajutorul pedagogic imediat;

– oferă posibilitatea tratării diferenţiate dezvoltă capacitatea de autoevaluare la elevi;

– reduce timpul destinat actelor evaluative ample, sporindu-l pe cel destinat învăţării;

– sesizează punctele critice în învăţare.

O idee de bază pe care o are în vedere evaluarea modernă se referă la responsabilizarea celui care învaţă, ceea ce presupune dezvoltarea capacităţii de autoreflecţie asupra propriei învăţări, intrarea în funcţiune a mecanismelor de autocunoaştere.

În învăţământul modern, o preocupare importantă este aceea a formării de competenţe generale şi specifice, pe care elevul trebuie să le dovedească pe parcursul şi la finalul unei perioade de instruire. Centrarea pe competenţe este o preocupare majoră a ultimilor ani, ceea ce determină schimbări nu numai la nivelul predării – învăţării, ci şi la nivelul evaluării. Practica pedagogică integrează tehnicile de evaluare şi le transformă, astfel încât să faciliteze realizarea evaluării formative, dialogul cu elevul în timpul în care acesta învaţă. La ora actuală se tinde spre o evaluare complexă, realizată prin intermediul unei metodologii complexe şi a unor instrumente diversificate. S-a extins gama metodelor de evaluare folosite de cadrele didactice la clasă, vorbindu-se tot mai mult despre complementaritatea metodelor tradiţionale (evaluări orale, scrise, probe practice etc.) cu altele noi, moderne (portofoliul, proiectul, investigaţia, autoevaluarea etc.), ce reprezintă, de fapt, alternative în contextul educaţional actual, când se cere cu insistenţă deplasarea accentului de la evaluarea produselor învăţării la evaluarea proceselor cognitive în timpul activităţii de învăţare.

Ca reacţie la criticile aduse evaluării tradiţionale s-a dezvoltat o nouă concepţie cunoscută sub numele de evaluarea autentică. Poziţia elevului, în cazul evaluării autentice este diferită de cea a elevului evaluat în contextul măsurării performanţei. In cel de-al doilea caz elevul produce un comportament pe care evaluatorul doreşte să îl măsoare. În primul caz elevul hotărăşte subiectul evaluării şi demonstrează un anumit comportament într-un context autentic. Faţă de vechea apreciere şcolară sau verificare care era un moment distinct de predare – învăţare sau care acţiona la anumite perioade ( evaluare sumativă ), „evaluarea autentică devine un proces continuu şi integrat organic procesului de instruire”. Pentru a fi autentică, evaluarea trebuie să fie un proces continuu, parte integrantă a învăţării, în măsură să le ofere elevilor şi profesorilor „oportunităţi de reflecţie şi de perfecţionare continuă”.

Literatura de specialitate prezintă diverse principii pe care le respectă evaluarea autentică:

– elevii devin mai puţin dependenţi de profesor şi de feedbackul acestuia, atunci când sunt activ implicaţi în evaluare;

– evaluarea îmbunătăţeşte învăţarea şi marchează progresul;

– oferă elevilor şi profesorilor prilejul de a examina procesul de învăţare, de a reflecta asupra lui şi de a interveni acolo unde este cazul;

– elevii şi profesorii lucrează împreună pentru realizarea aceloraşi scopuri.

Modalităţi de evaluare autentică utile în diverse situaţii didactice pot fi: jurnale dialogate, caiete creative, construcţii murale, portofolii, reconstrucţie de text, expoziţie, fotografii, audiţii şi înregistrări video pentru a vedea cât de bine stăpânesc o competenţă.

Instrumentele de evaluare sunt apreciate în funcţie de tipul de răspuns pe care îl solicită. Există o mare varietate de instrumente utilizate unde gradul de libertate al elevului este variabil. Profesorul este cel care trebuie să opteze pentru un instrument care să ofere validitate, fidelitate, obiectivitate, aplicabilitate pentru ca nivelul cunoştinţelor dobândite să îi ofere elevului sentimentul că ştie, că poate realiza. Diagramele şi schemele sunt reprezentări grafice care antrenează diferite procese de cunoaştere. Dincolo de rolul lor de organizatori cognitivi, diagramele şi schemele au rolul de a ajuta ordonarea şi regăsirea informaţiei şi de a ajuta dezvoltarea acelor competenţe care implică abstractizarea, conceptualizarea, algoritmizarea informaţiei. Rezultatul este creşterea potenţialului de transfer către alte discipline. În plus, acestea constituie un pas important spre dezvoltarea unor probe de evaluare (completarea schemelor şi a axelor cronologice, identificarea relaţiilor dintre evenimente etc.).

Caracteristicile evaluării autentice au fost identificate de Wiggins, în 1989 si dezvoltate de Tardif, în 1996:

– evaluarea nu include decât sarcini contextualizate

– evaluarea se face doar asupra problemelor complexe

– evaluarea trebuie să contribuie la dezvoltarea competenţelor elevilor

– evaluarea cere utilizarea funcţională a cunoştinţelor disciplinare

– nu există constrângeri de timp fixate arbitrar în cazul evaluării competenţelor

– sarcina şi cerinţele sale sunt cunoscute înainte de situaţia de evaluare

– evaluarea cere o anumită formă de colaborare (în perechi sau în grupuri mai mari)

– corectarea ia în considerare strategiile cognitive şi metacognitive utilizate de elevi

– corectarea nu ţine cont decât de erorile importante în aplicarea construcţiei competenţei

– criteriile de corectare sunt determinate făcând referinţă la cerinţele cognitive ale competenţelor vizate

– autoevaluarea face parte din evaluare

– criteriile de corectare sunt multiple şi permit multe informaţii asupra competenţelor evaluate

– evaluarea trebuie să determine forţele elevilor

– informaţiile externe prin evaluare trebuie să ţină seama de aptitudinile elevilor, de cunoştinţele lor anterioare şi de gradul actual de stăpânire a competenţelor vizate

– aceleaşi demersuri de evaluare sunt cerute tuturor elevilor şi depistează dificultăţile

– evaluarea este ghidată / condusă de cerinţe de validitate ecologică.

Reconceperea evaluării presupune:

– Extinderea evaluarii de la verificare si apreciere a rezultatelor la evaluarea procesului, a strategiei purtatoare de succes; evaluarea elevilor dar si a obiectivelor, a continutului, metodelor, a situatiei de invatare, a evaluarii insasi;

– Luarea in considerare, pe langa achizitiile cognitive, si a altor indicatori, precum: personalitatea, conduita, atitudinile; aplicarea in practica a celor invatate; diversificarea tehnicilor de evaluare si adecvarea acestora la situatiile concrete (teste docimologice, lucrari de sinteza, tehnici de evaluare a achizitiilor practice, probe de aptitudini, conduita, valorizare etc);

– Deschiderea evaluarii spre viata: competente relationale, comunicare profesor- elev, disponibilitati de integrare sociala ;

– Scurtarea drumului evaluare – decizie – actiune ameliorativa, inclusiv prin integrarea eforturilor si disponibilitatilor participative ale elevilor; centrarea pe aspectele pozitive si nesanctionarea in permanenta a celor negative;

– Tranformarea elevului intr-un partener al profesorului in evaluare, prin: autoevaluare, interevaluare, evaluare controlata.

Specificul evaluării la clasa pregătitoare

Programele şcolare propun (prin Sugestii metodologice) modalităţi de evaluare compatibile cu noua abordare a curriculumului în clasa pregătitoare:

– metode de evaluare complementare, cum ar fi: proiectul, portofoliul, dar şi autoevaluarea – în cazul Comunicării în limba română;

– metode moderne de evaluare, aşa cum sunt: observarea sistematică a comportamentului elevilor (cu accent pe componente relaţionale şi acţionale de comportament), realizarea unui „barometru al emoţiilor” pentru o zi/activitate; realizarea unui jurnal al clasei care consemnează evenimente valorizate de copii; autoevaluarea; procesul de evaluare va pune accent pe recunoaşterea experienţelor de învăţare şi a competenţelor dobândite de către copii în contexte non-formale sau informale. În întreaga activitate de învăţare şi evaluare va fi urmărit, încurajat şi valorizat progresul fiecărui copil – în cazul Educaţiei pentru societate;

– observarea sistematică a comportamentului elevilor (cu accent pe componente relaţionale şi acţionate de comportament), autoevaluarea; realizarea unor proiecte care să valorifice achiziţiile în învăţare ale copiilor şi să stimuleze în acelaşi timp dezvoltarea de valori şi atitudini, în contexte fireşti, sincretice, adaptate vârstei – la Matematică şi explorarea mediului;

– proiectul şi portofoliul, preponderent pentru Arte vizuale şi lucru manual;

– metode de evaluare care să pună în valoare atât produsele activităţii fiecărui copil, cât şi reflecţiile copiilor cu privire la procesele de învăţare cu ajutorul tehnologiei. Un exemplu în acest sens este portofoliul electronic personal – pentru TIC (Jocul cu calculatorul);

– utilizarea continuă a evaluării cu accent pe valorizarea rezultatelor învăţării prin raportarea la progresul şcolar al fiecărui elev – la Educaţie fizică şi sport;

– activităţi practice, proiectul individual şi de grup, exprimarea ideilor şi a argumentelor personale prin: poster, desen, colaj (activitatea finalizată prin expunerea lucrărilor şi apoi inserarea în cadrul portofoliului fiecărui copil) – la Dezvoltare personală.